Doctor pentru culori

    Suflet plăpând, vino de-mi încântă ochii cu a ta dulce inocenţă. Lasa-mă să mă joc prin părul tău arămiu până la iarnă, căci şi frunzele tale vor cădea, iar armoţeala te va năpăstui. Vreau să fiu pasărea ce te curăţă de paraziţi, doar lasă-mă să-ţi alin durerile.

     Probabil te întrebi cine îţi vorbeşte, voi clarifica eu acest aspect pentru tine. Eu sunt infinitul, sunt soarele şi luna, sunt cea pe care nu îndrăzneşti să o priveşti în ochi, căci te temi de reacţia ce-o voi avea. Într-adevăr, sunt imprevizibilă, chiar dacă te alin acum, cu doar un ceas în urmă am vrut să te jignesc precum au făcut-o netrebnicii aceia.

     Îţi aminteşti? Erai într-o sală de aşteptare dintr-o gară şi te simţeai pierdut. Ai făcut ceea ce ştii cel mai bine să faci pentru a-ţi recăpăta echilibrul: ţi-ai scos blocul de desen şi creionul ros de timp şi ai început să desenezi un porumbel. Arăta cam şchiop şi subnutrit, dar aşa ţi-a plăcut ţie, iar apoi ai luat pensula din buzunar şi-ai început să-l pictezi cu smoală.

      Oamenii au început să se plimbe agitaţi, trecând de mai multe ori în dreptul băncii pe care poposeai. Erau de-al dreptul şocaţi şi mereu veneau alţii şi alţii în hoarde cu sutele şi îţi aruncau priviri din ce în ce mai crâncene şi furioase, până să ajungă doi tipi cu înfăţişări impunătoare ce te priveau de sus printre gene. Erau de-a dreptul revoltaţi. Unul ţi-a smuls pensula din mână şi ţi-a sfâşiat blocul de desen, în timp ce celălalt te-a ridicat violent în picioare apucându-te de braţ doar ca să te smucească înspre zidul de beton. Şi celălalt s-a apropiat de tine şi ţi-a oferit un pumn din dragă inimă! Tu ai stat ca paralizat în timp ce matahala îţi explica răstit ce culori are penajul unui porumbel. Ai clipit des, te-ai dus la rămăşiţele de bloc, le-ai pus lalolaltă şi ţi-ai cules acuarelele de prin rucsacul jerpelit. Ai adăugat cenuşiuri verzui şi sclipiri de roşu stacojiu. Nici bine nu adăugaseşi toate detaliile, că unul dintre ei te trântește la pământ şi începe să îşi împingă picioarele în faţa ta. Celălalt te scuipă şi-i imită mişcările celui dintâi până ce îţi colorează faţa curcubeu. Ai aşteptat să plece cu tot cu dezgustul lor.

     Ai mers încetişor acasă, uitaseşi motivul pentru care te aflai în gară, durerea te-a mistuit, dar ai încercat să o ignori. Ziua următoare ai fost chemat la psiholog. Te-ai trezit pe un scaun fără spătar în faţa unui birou imens şi a unui căpcăun cu chip uman care te arăta cu degetul, în timp ce era aplecat peste mobilă. Te-a etichetat ca fiind ‘daltonist’ şi ‘artist fals’ şi a zis că meriţi pedeapsa capitală pentru înşelătorie. Te-a expediat într-un oraş străin, într-o clădire ferită de ochii lumii, şi-ai fost închis într-un salon păzit cu camere de filmat şi gratii la fereastră.

    Ai încercat să te răzvrăteşti pentru prima oară. Le-ai spus doctorilor că nu ai făcut nimic rău şi ai cerut să fii eliberat de îndată. Ce-au făcut ei? Te-au pus în cămaşă de forţă şi ţi-au introdus scobitori în ochi pe când un măgar la costum a pătruns în salon cu un panou. Avea figura schimonosită, atunci când vorbea îşi dilata nările şi îi curgeau balele din gură, iar ochii se înroşeau imprimându-ţi groaza în tot trupul. Avea un malştoc agăţat de copită şi îţi arăta cu el fiecare culoare de pe panou.

    Ai stat un an în cămaşă de forţă pentru a învăţa să pronunţi ‘galben’ şi să-l arăţi corect când ți s-a cerut. Acum eşti din nou în căminul tău primitor şi nu mai desenezi în public, dar ţi-ai luat o cutie de mărgele multicolore cu care lucrezi pe masa crem din sufragerie. Sau era kaki? Nu ştii exact, dar nu te teme, îţi vor destăinui păpuşile când îţi vor invada casa pentru petrecerea nebunilor ce ai plănuit-o astă seară cu ocazia finisării noii tale creaţii: un porumbel din mărgeluţe negre.

                                              Te iubesc, suflet plăpând.

                             Lili

 

Oameni, îngeri și demoni de Lina Moacă (prima mea recenzie)

   *Mulțumiri călduroase lui M., care mi-a recomandat și împrumutat cartea. Ai deschis o portiță importantă. Romanul acesta a reprezentat un nou început*
  
   Gen: Fantasy
   Număr de pagini: 712
   Data apariției: mai 2014

   Descriere:

     Willy și Lilly sunt creaturi nepământene încununate cu carismă, inteligență și înfățișări covârșitoare. Când își dau seama că subteranul în care trăiesc este searbăd și lipsit de farmec, aceștia își pornesc goana nebună în căutarea frumosului. Intrând în invazia oamenilor, aceștia încearcă să-și atribuie anumite măști pentru a trece neobservați, însă planul eșuează, magnetismul devenind incredibil. Lucrurile se complică, atracția pentru viață și muritori crește, iar Willwolf, Stăpânul Întunericului intervine într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit. Se încinge o luptă aprigă, plină de suferință.
     Va fi tăria unei ființe umane mai presus de forțele supranaturale ale răului?
   
   Părerea mea:

   O călătorie mirobolantă în centrul Bucureștiului ce m-a lăsat fără suflu. Am stat lipită de carte zile întregi, ajunsesem să-mi urăsc condiția umană ce are nevoie de odihnă. Cred că la acel timp mi-aș fi dorit să fiu capabilă să citesc în timp ce mă spălam pe dinți, într-atât de electrizant a fost romanul.
     M-am surprins căutând cât mai multe informații și interviuri ale autoarei. Nu m-am mirat să găsesc același limbaj visător, rupt din perioada victoriană, pe are l-am regăsit în carte:
    
    

“Ador cărțile cu toată puterea lor de a împărtăși, de a transmite frecvențe prin cuvinte. Îmi place armonia și caut să o simt în oameni, în tot ceea ce mă înconjoară. Pentru mine lumea este emoție, emoția este viață, viața este culoare, culoarea este lumină, lumina este eternă”- Lina Moacă
    

     Am iubit cu câtă suferință a scris anumite pasaje, deoarece a accentuat latura războinică a oamenilor și implict curajul și perseverența lor. I-am considerat pe ei chiar mai fascinanți decât entitățile mistice și mi-a plăcut să le analizez mișcările și modul lor de gândire.
     Ceea ce mi s-a mai părut interesant, a fost felul în care autoarea a pus accent pe cât de fragili putem deveni atunci când suntem pe cont propriu. Și deși nu am fost în totalitate de acord cu această idee, chiar mi-a plăcut cum a evidențiat că noi toți, chiar și îngerii și demonii, avem nevoie de iubire pentru a fi întregi.
     M-a surprins plăcut toată acea religie cosmetizată, Geneza Biblică, referirile la evenimente istorice. Acestea i-au dat romanului un aer cât se poate de original și ademenitor.
     Mi-a plăcut structura romanului, modul în care fiecare tânără și-a confesat trăirile și greutățile și cum au trecut peste acestea.
     M-am regăsit în fiecare personaj! Am empatizat cu Willy, care s-a luptat cu sentimentele lui din teama de a fi rănit, dar cel mai mult am înțeles comportamentul Alexandrei:
      
     

“Când dormi cu șerpii, nevoia te învață să muști. Cred că încearcă din răsputeri să se facă detestată într-un mod de rezistență în fața durerii care o mistuie. Singurul lucru pe care l-a învățat de la tatăl ei a fost că cei care lovesc primii nu suferă și ea asta încearcă cu desăvârșire să facă, să devină un monstru ca să nu mai simtă nimic.”- Lilly

     Personajul meu favorit a fost însă Mihaella. Deși este un simplu om care plânge și suferă, a reușit să facă ceea ce eu credeam că este imposibil. Mi-a arătat cât de mult contează luptele cu noi înșiși.
      Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost iubirea ce părea să se înfiripe prea repede. Am înțeles de ce Lilly s-a îndrăgostit atât de devreme, neavând experiență printre pământeni, și fiind o fire ușor naivă ce caută mereu doar binele din oameni… Era de așteptat că așa avea să se petreacă. Dar am disprețuit profund faptul că și Willy a făcut aceeași greșeală. Mi-ar fi plăcut ca părțile acestea să fie mai complexe.
     Oricum,  acest roman a ieșit clar din rândurile SF-ului prost pentru adolescenți.
     Consider că Oameni, îngeri și demoni este o carte pe care oricine o poate citi, datorită mesajului psihologic pe care îl deține.
      Închei cu un citat reprezentativ ce l-am găsit într-unul dintre interviurile autoarei:
      
     

“Oameni, îngeri și demoni este cartea mea de suflet. Aici, cineva coboară sub pământ, numai ca să aducă lumina și acolo”- Lina Moacă

     
       Cartea o puteți comanda AICI

Lili

Drumul spre casă

   De ce rănim persoanele care ar trebui acoperite cu binecuvântắri? De ce le binecuvântăm pe cele ce ar trebui uitate la colț de stradă?
   Încep să mă satur de veșnicul meu ritual de a mă gấndi pe parcursul zilei la toate eșecurile din viața mea, sau la momentele cele mai frumoase pe care singură le-am transformat în haos.
   Ajung din nou sắ scriu pe blog, am început unul nou pentru cắ am trecut la alt capitol din viața mea, dar mai am ceva de zis unor persoane. Mai exact, două. Știu că una dintre ele nu va afla niciodată de această postare, dar sper ca măcar cealaltă să arunce un ochi.
   Voi începe cu cea mai importantắ persoană din viața mea. Tatắl meu. Îmi place să-l numesc așa în gând, chiar dacă nu știe, și îmi place să mi-l imaginez acum stấnd în fața ecranului cu o cută minusculă pe frunte și citind non-sensurile pe care le scriu, întrebấndu-se dacă este vorba de el sau doar delirez. E amuzant 🙂 . Da, chiar tu ești! Îți amintești cum ne-am întâlnit? Eram doar o fetiță speriatắ ce se întreba pe ce lume trăiește și care vroia să intre la un liceu de artă după ce nu mai desenase de ani. Nu-ți da ochii peste cap, vei fi uluit de urmắtoarele mărturisiri. ~ Îmi permit să las la o parte politețurile și de a scrie despre dumneavoastră la persoana a doua singular, doar ca sắ-mi fie mai ușor~ Dar ai reușit sắ aduci puțină luminắ în capul ăla micuț, unde se afunda ceața și chiar ai reușit să-i dai puțină încredere. Ce s-a întấmplat mai departe?  Fetița a intrat la liceul mult dorit, chiar ai stat cu ea în timp ce verifica rezultatele, în timp ce se uita uluită la o foaie prinsă în pioneze pe care se afla numele ei, iar undeva mai în dreapta cu litere de tipar cuvântul ADMIS. Nu te-ai enervat pentru că i-a luat prea mult să-și revină din șoc, nu te-ai uitat chiorâș la note și nu i-ai spus că ar fi putut mai bine. Ai fost mândru de ea, iar în privirile ce i le aruncai se citea clar afecțiunea.
   Cu ce te-a răsplătit inocenta nemernică?  A uitat să-ți mulțumească în acea zi. Ți-a aruncat o îmbrățișare un pic cam fugară în timp ce se îndrepta buimacă în altă direcție. Următoare zi încă se lupta să-și revină din șoc. Nici prin gând nu i-a trecut să vă spună ce idioată este pentru simpla ei existență. A treia zi și-a dat seama. Era ca și cum cineva i-ar fi aruncat cu o găleată de gheață în cap. Impactul a fost paralizant, dar a fost prea rușinată să-ți adreseze vreun cuvânt, așa că s-a afundat în remușcări până în acest moment. De-a lungul timpului și-a privit tatăl nescoțând un cuvânt rău despre acel incident, încă oferindu-i afecțiune. Atât de multă încât începea sắ i se facă rău când ajungea acasă, remușcările începură să o înghită. Și-a promis în fiecare săptămână că va fi diferit, că îi va spune, ca să ajungă să înghețe când venea momentul. Tatăl, pentru prima oară nu observase că o macină ceva. Dar e ok,  căci a luat măsuri, de data aceasta fetița chiar a luat măsuri, dar este înspăimântată că aceste cuvinte nu vor fi niciodată citite, și anume: Mulțumesc pentru tot ce ați făcut, pentru că mi-ați încurajat decizia nebunească luată în ultimul moment de a da probele, pentru că m-ați ascultat atunci când toți renunțaseră la mine, și pentru a-mi readuce echilibrul, pentru că mi-ați arătat ce simte un copil față de tatăl lui și invers, iar, de asemenea, mulțumesc că m-ați motivat să exersez mai mult, sunt sigură că dacă nu ați fi făcut asta, nu ajungeam să evoluez atât în doar două sắptắmâni. Dojeniți-mă cât vreți! N-o să mă faceți decât să vă simpatizez mai mult! Știu că acesta este tratamentul corect, că numai așa voi ajunge în locul dorit. Și deși nu am puterea de a vă cere iertare pentru ceea ce am făcut -știu că nu o merit-, măcar mă liniștește gândul că aceste lucruri nu au rămas nespuse. Promit să nu mai fac niciodată o tâmpenie de acest gen și chiar să vă arăt din când în când afecțiunea ce v-o port.
   Deși când am început să prezint acest caz am dat de înțeles că nu mai sunt o fetiță speriată, evaluându-mi acum sentimentele, ajung să mă contrazic. Sper doar să-mi găsesc drumul spre casă pentru a fi capabilă să rắsplătesc efortul colosal unui suflet blând -știu că e blând chiar dacă se ascunde în ambalajul unui trup dur- de a mă face om.
   Voi trece de la străinul ce mi-a devenit tată și voi prezenta pe scurt povestea cu persoana cu care credeam că sunt legată pe viață. Ciudat cum a ajuns să-mi fie străină. Ok, subiectul este încă sensibil, deci nu voi da prea multe detalii. Ideea articolului era de a prezenta două cazuri în antiteză, dar încep să bâjbâi după cuvinte…
   Deci, imaginați-vă că fetiță mică, a fost odată chiar și mai mică, dar doar ca vârstă. Intrase în clasa primară și dăduse peste o colegă ce o plăcuse imediat. Aparent, simpatia fusese reciprocă, căci au trăit cei mai frumoși ani din viață împreună. Da, și-au trăit zilele de naștere împreună, au luat atât note mari cât și note mici împreună, se întorceau de la școală împreună, făceau yoga pe leagănele ălea vechi din parc împreună, mâncău înghețată și în final au dat examenul de capacitate împreună. Încă mă întreb de ce prietenia lor s-a spulberat prematur la puțin timp după asta. Devenise fetița mică neimportantă în comparație cu noii colegi ai prietenei ei? Știu că nu va citi niciodată aceste rânduri, niciodată nu a manifestat interes față de vreo compunere de-a mea, cu atât mai puțin acum, când nu mai manifestă interes față de persoana mea, căci am pierdut-o. Am pierdut o prietenie de opt ani într-o singură zi. Și n-o învinovățesc, știu că sunt o persoană neinteresantă ce nu prea știe să socialezeze, dar dacă aș întâlni-o, atât aș întreba-o : Ce s-a întâmplat cu păsările ce jucau “Scaune muzicale”? sau ” Când o să mai facem “poof” împreună? Simple întrebări ce mă obsedează… Dar cred că le-am găsit singură răspunsul: Păsările au murit, nu se mai joacă nici “scaune muzicale” și nici “țară, țară vrem ostași”, și privirea ei nu o va mai mângâia niciodată pe a mea cu uimire, iar în viitor nu va mai exista un “împreună”.
   Mă întreb de ce i-a fost atât de ușor să se descotorosească de mine în timp ce eu încă mă mai gândesc la vremuri trecute cu melancolie după atâta timp în care nu ne-am mai vorbit.
   Oricum, voi trece peste. Voi umple golul acesta cu artă, iar într-o zi, tot prin artă voi reda povestea noastră.
   Îți mai aștept spiritul pe drumul îngust din spatele blocului.

                       Lili